Viața e o luptă.

Lumea și străinii ne învăță să luptăm.
Nu cunoști pe cineva decât după ce-l înfrunți.

Pe de altă parte să nu dăm puterea de a ne controla viața acelor care ne-au dat-o deja peste cap.
Câteodată să ne gândim de câte ori ne-am spovedit ?
Poate de puține ori și asta nu pentru că nu am greșit în viața noastră,ci pentru că nu aveam încredere în popi pe această temă. Nu el trebuie să ne ierte,sau să se roage pentru iertarea noastră.
Noi trebuie să facem asta în intimitatea noastră.
Am pierdut și eu de multe ori, dar pe mâna mea.
In profesia mea de avocat nu mi-a plăcut să fiu săracă lângă un miliardar pe care l-am scos din noroi.
Nu am niciun interes să câștig un proces din care nu am avut nimic de câștigat.Normal din munca mea am trăit.
Unii au înțeles că oamenii ca mine, în profesia de avocat pe care am făcut-o întotdeauna cu pasiunea de a apăra drepturile celorlalți,trebuie plătiți cu puțin și tapați de materia cenușie.
Așa s-au ridicat întotdeauna cei din jurul meu după ce i-am ajutat și le-a mers bine.Restul au jefuit .
Așa că de multe ori m-am îndârjit și nu am dat puterea celor putrezi de bogați să -mi șantajeze  chiar familia,cu onoarea că muncesc pe degeaba pentru interesul unor clanuri mafiote locale.
Mi-am pus întotdeauna întrebarea ”Adică eu pe voi vă îmbogățesc ,iar oamenii din jurul vostru mă lovesc și mă defăimează,să nu spună -mulțumesc !”

Dar ....la o anumită vârstă constatăm că luptele pentru o viață decentă meritată se domolesc ,că avem suficient ca să fim mulțumiți ,că am dobândit tot ce ne-am dorit.
Constatăm cu o oarecare indulgență, că spondiloza face casă bună cu cititul cu ochelari,cu mâncatul clătitelor la căldură,decât să bați coclauri , ca unii bărbați prea-maturi după fetițe, schimbând apoi inepții cu cei de vârsta lor.
Trebuie totuși să lăsăm tineretul să creadă că va trăi veșnic, așa cum le place să gândească generația actuală și să amâne lupta pentru o viață mai bună!Până nu dau de greu nu vor învăța să muncească.

M-a urmărit mereu amintirea unei povești cu un moș și o babă.
La această vârstă contează mai puțin că unul are 65 ai și altul 62 ani,că femeia este la menopauză și el are prostată și a trecut deja peste un infarct.
Pentru că el a refuzat să creadă adevarul și s-a agățat de o relație cu cineva foarte tânăr ,scărpinînd puținul orgoliu masculin ce i-a rămas ,fiind convins că ea îl iubește pentru pieile lui atârnând sub braț,pentru înțelepciunea cu care face cafeaua de dimineața ,pe zaț și în niciun caz pe contul lui bancar- a ales un alt mod de viață.
Așa a învățat el cum să toace banii munciți din greu o viață întreagă, în orgii cu femei tinere dornice să-și rezolve problemele sociale cu bărbați bătrâni și cu avere ,constatând întotdeauna  prea  târziu că între ei este o diferență prea mare.
Complexul nevirilității apare  lângă acest gen de femei,lângă care bătrâneii nu se simt bărbați și le părăsesc,după care își caută din nou busola pentru partea finală a vieții.
Ea ,din poveste ,încă frumoasă,cu tonus și energie ia viața în serios și plânge ca o adolescentă,care și-a pierdut cerceii la discotecă .Puțin ridicol ,dar eficient pentru modul cum merge ea mai departe.
 Apare dorința ei de a demonstra că este cineva,că poate face ceva din dorința de a-i depăși pe ceilalți.Niciodată însă pentru bani.
Banii oricum îi cheltuiește pentru a-i face fericiți pe ai ei cei dragi.
In situații critice și  la orice vârstă s-ar pune problema să iertăm.
Nu putem ierta insă decât răul făcut nouă, nu altora.
Iertarea neînsoțită de uitare nu înseamnă nimic- vorbe goale !
EA.